Am promis intr o postare anterioara, ca voi scrie despre dragele mele gazde de la Eforie. O fac acum pentru a mi mai alina un pic dorul de..infinit!
Pe Ababai l am cunoscut acum 8 ani, cand, pentru prima oara plecam singura la drum cu Injera mea. Impropriu spus..singura. Eram insotite de o amica si fiica ei. Abia absolvisera fetele gradi, si urmau sa fie boboace de clasa intai..
Noapte, tren, oboseala..Am ajuns la destinatie, dimineata, pe la 7. Microbuzul ne a lasat drept in Centru, unde ne imbiau diverse persoane cu chei pentru cazare. Stiind topologia statiunii, ii refuzam pe rand, pana ce, de noi s a apropiat un nene zdravan..(pe care l am intalnit si anul acesta..neschimbat).
Ne a oferit o camera ,undeva in apropiere. Nu ii apartinea. Era doar intermediar..(ulterior,am aflat si de ce..). In cartierul linistit, plin de case vechi, am ajuns pe o straduta calma. La poarta unei vile de stil vechi, din caramida, era asezat pe un scaun, cu bastonul alaturi, Ababai. Nu stiu de ce am intuit ca aceea era locatia..Si nu m am inselat! Fiica mea, s a lipit instantaneu de dansul, spunandu i cu candoarea inocentei varstei:"Parca sunteti bunicul meu!"..Cu aceasta propozitie sincera, l a castigat pentru totdeauna..Si acum, cand Injera e domnisoara, in ochii turcului meu, tot nepoata cea mica este..
S a ridicat anevoios dupa scaun, si ne a invitat in curte. Umbra, racoare, curatenie si atmosfera de .."acasa". Am indragit pe loc casa. Prietenei mele insa, nu i prea suradea ideea de a ramane acolo.. Si a plecat sa caute altceva.. Singura. Eu deja alesesem..cu orice pret. Inclusiv acela de a ne "desparti", urmand sa locuim eventual separat..
Dupa vreo ora, timp in care am discutat cu Ababai la o cafea, in curte, s o intors si amica. Nefiindu i nimic pe plac, a accptat intr un final sa ramanem acolo..
Zis si facut! Am urcat sus, ajungand intr un living modest.. Acolo, am intalnit o pe bunica. O frumusete de femeie. Niste ochi albastri ca marea, un ten impecabil, si o cultura fantastica. Lucrase ca si invatatoare pentru comunitatea musulmana din Eforie. Ababai, trudise toata viata pe santierul naval Acum erau la pensie amandoi. Doua persoane placute, pe care le am indragit instantaneu..
Multe din cultura musulmana am aflat de la ei..Stiam cate ceva, si de la Mustafa, si de la periplurile mele prin Stambul.. Nu ne saturam de vorba..Mi au povestit despre copiii lor..albumele de fotografii nu au avut secrete fata de mine.. Fiece poza era explicata pe indelete..
Baiatul era langa ei..la cateva sute de metri..Insa fata..Fata se casatorise cu un ardelean, si se muta cu el acolo..in mijlocul muntilor..Simteam durerea din glasul lor atunci cand imi povesteau despre ea.. Dorul continuu, nevoia de a mi nara intamplari din copilaria celor doi- toate le mai usura sufletul..
.................................................................................................................................................................
Am petrecut cateva zile de vis. Da! Eram acasa.. Ignoram "ignoranta" vadita a amicei mele fata de ei. Nu imi pasa. Ii respectam si incepusem sa inchegam o legatura ce (Slava Domnului!) ,dureaza si acum..
Cand am plecat..era o zi ploioasa. Ababai se trezise de dimineata , si ma astepta cu cafeaua fierbinte in curte.. Doar pe mine..Se pare ca antipatia pentru amica mea era reciproca..In fine!
Pe masa mare din faianta, ma astepta infofolit intr o sacosa, un ghiveci cu violete de Parma..Ma auzise ca vreau si eu pentru mama, si ..acum imi daruia un ghiveci.. Langa el, intr o alta sacosa, mai compacta, ma asteptau guvizi congelati..Da! Pentru ai mei..pentru a simti si ei gustul de mare..Poate pentru multi, acest gest ar trece fara a fi bagat in seama..Pentru mine, a insemnat decizia finala..Aceea de a locui intotdeauna la dansii..
Ne au sarutat pe frunte..Pe mine si pe Bobo..Am plecat cu inima stransa, pe o ploaie de vara bogata, lasand in urma doua perechi de ochi un pic inlacrimati..
.................................................................................................................................................................
Au mai urmat alte trei concedii petrecute la dansii..Ultimul insa, a fost mai trist..
L am sunat pe Ababai cu doua zile inainte de a ajunge la mare, pentru a ne anunta sosirea...La telefon, mi a raspuns o voce feminina..Nu era a bunicii, ci a fiicei ..M am prezentat. Ma cunostea deja din povestirile parintilor... Normal..am intrebat de cei doi..
....Vestea a picat ca o grenada.. Bunica nu mai era..Trecuse de un an, in lumea imensa a lui Allah..Am tacut pentru moment..Pierdusem doua persoane dragi..Pe mama, si pe bunica ..
Sa va spun cum am fost primite din nou? Intuiti deja..Fiica dansului, ne a "adoptat" pe loc ca facand parte din familie..Sejurul..superb ca intotdeauna..
....................................................................................................................................................................
Anul acesta am fost trei. Ei, aceeasi..Dede neschimbat..Multumit si fericit ca e inca sanatos, ne a acompaniat ca de fiecare data , la cafeaua de dimineata..
Cum sa nu le multumesc? Imi fac parte din viata.. Stiu ca suna pompos..insa in momentul in care vine vara, ma gandesc cu mare drag, ca plec "acasa"..Plec la mare..
Vorbele bune nu costa mult, nu afecteaza nici limba nici buzele. Ii fac pe ceilalti sa fie mai buni. De asemenea ele produc imaginea asupra sufletelor oamenilor, si acesata imagine este cu adevarat frumoasa.
*Blaise Pascal*
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu